Efectul direct al directivelor UE
CJUE interpretează conceptul de efect direct al directivelor UE în domeniul protecției mediului pentru a asigura nu numai protecția persoanelor vizate, ci și pentru a permite aplicarea efectivă a dreptului UE.
Condiția prealabilă pentru efectul direct este îndeplinirea tuturor condițiilor pe care jurisprudența CJUE le asociază cu posibilitatea (sau obligația) aplicării directe a dreptului UE. În orice caz, instanțele din statele membre sunt obligate să interpreteze dreptul național în conformitate cu cerințele Convenției de la Aarhus. Acestea pot lua în considerare efectul direct al directivelor numai în cazul în care nu este posibilă o interpretare coerentă a dreptului național.
În cazul activităților reglementate de art. 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, situația este relativ simplă. CJUE concluzionase deja în 1996 că anumite dispoziții ale Directivei EIM pot avea un efect direct, iar în 2011 a extins setul de dispoziții pentru a include art. 11 alin. 11, care stabilește condiții specifice pentru participarea publicului la procesul decizional și accesul la protecția judiciară (cauza Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein-Westfalen, C-115/09). CJUE nu a abordat în mod direct efectul direct al Directivei privind emisiile industriale. Cu toate acestea, concluziile privind Directiva EIA pot fi utilizate prin analogie, având în vedere că dispozițiile ambelor directive sunt foarte asemănătoare.
În 2016, după cum s-a menționat, CJUE a concluzionat în cauza C-243/15 (Lesoochranárske zoskupenie II) că și cerințele de la art. 6 alineatul (3) din Directiva Habitate privind evaluarea proiectelor intră sub incidența regimului art. 6 și art. 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus și pot fi direct aplicabile. S-a observat deja că art. 6 alineatul (3) din Directiva Habitate nu conține dispoziții privind participarea la procesul decizional. Același lucru este valabil și pentru accesul la justiție. Evaluarea planurilor și programelor în conformitate cu aceeași cerință intră în mod logic sub incidența art. 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, deoarece actul adoptat nu va fi o decizie în temeiul art. 6 din Convenție.
CJUE a confirmat că multe alte directive UE pot fi direct aplicabile, de data aceasta în sfera art. 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus. Dispozițiile care nu prevăd participarea publicului pot avea, prin urmare, un efect direct. CJUE a adoptat formularea potrivit căreia ar fi "incompatibil cu efectul obligatoriu atribuit unei directive prin articolul 288 din TFUE să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligațiile pe care aceasta le impune să poată fi invocate de cei interesați" (cauza C-664/15, Protect Natur-, Arten- und Landschaftschutz Umweltorganisation).
CJUE a menționat inițial directivele privind calitatea aerului și apa potabilă pentru a proteja sănătatea, dar acest raționament merge mai departe și acoperă alte drepturi. Deja în cauza C-361/88 (Comisia împotriva Germaniei), CJUE a constatat o legătură între protecția aerului și drepturile persoanelor - chiar dacă legislația privind calitatea aerului (alta decât Directiva privind EIA și emisiile industriale) nu conține norme cuprinzătoare în ceea ce privește accesul la justiție. Curtea a concluzionat că valorile limită de calitate a aerului vizează protecția sănătății umane. Astfel, instituirea lor urmărește protejarea dreptului individual la sănătate. Acestea sunt suficient de precise și necondiționate pentru a fi de aplicare directă. Astfel, persoana fizică are dreptul de a regăsi valorile limită în legislația sa națională; statele membre fiind obligate să transpună valorile limită din directiva privind poluarea aerului în dreptul lor național.
Ulterior, în hotărârea pronunțată în cauza C-237/07 (Janecek), CJUE a susținut că persoanele direct afectate trebuie să poată solicita elaborarea unui plan de acțiune pentru reducerea poluării aerului, indiferent de forma în care este adoptat un astfel de plan. În cauza C-404/13 (ClientEarth), CJUE a ajuns la aceeași concluzie în legătură cu Directiva privind calitatea aerului înconjurător.
Concluziile referitoare la directivele privind calitatea aerului au fost utilizate în cauze privind gestionarea apei: În cauza C-664/15 (Protect Natur-, Arten- und Landschaftschutz Umweltorganisation), CJUE a concluzionat că asociațiile de protecție a mediului trebuie să poată contesta în fața unei instanțe o decizie de aprobare a unui proiect care nu necesită EIA [și, prin urmare, accesul la justiție nu intră sub incidența articolului 9 alineatul (2) din Directiva Aarhus și a cerințelor și obligațiilor prevăzute la articolul 9 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus și cerințele detaliate ale Directivei EIM], dar care poate fi contrar unei obligații care rezultă din Directiva-cadru privind apa: "Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2000/60 sau această directivă în ansamblul său trebuie interpretate în sensul că, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, o organizație de protecție a mediului trebuie să poată contesta în fața unei instanțe o decizie privind o autorizație care este reglementată exclusiv de legislația care reglementează aspectele legate de apă în ceea ce privește un proiect care nu este supus unei evaluări a impactului asupra mediului în temeiul Directivei 2011/92." Mai precis, cauza a vizat o autorizație pentru un proiect de captare a apei din râu în vederea producerii de zăpadă pentru o stațiune de schi în temeiul legislației UE. Hotărârea conduce la o concluzie simplă: Atunci când cauza se referă la chestiuni reglementate de dreptul UE, statele membre nu pot împiedica ONG-urile de mediu să aibă acces la instanțele de judecată, chiar dacă, de exemplu, exclud participarea acestora la procedurile de autorizare. În plus, ONG-urile de mediu pot invoca efectul direct al directivelor UE. Prin urmare, accesul la justiție în astfel de cazuri intră sub incidența art. 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, iar directiva este direct aplicabilă, chiar dacă nu prevede nicio cerință privind accesul la justiție.
În cauza C-535/18 (Land Nordrhein-Westfalen), având ca obiect tot Directiva-cadru privind apa, CJUE a statuat că publicul vizat de un proiect trebuie să poată susține, în fața instanțelor naționale competente, încălcarea cerințelor de prevenire a deteriorării corpurilor de apă; dreptul Uniunii permite statelor membre să prevadă că, în cazul în care un viciu de procedură care viciază decizia de aprobare a unui proiect nu modifică semnificația acestei decizii, o cerere de anulare a acestei decizii este admisibilă numai dacă neregularitatea în cauză a privat reclamantul de dreptul său de a participa la procesul decizional privind mediul. Reclamanții din litigiul principal erau cei vizați de o procedură de expropriere sau dispuneau, în zona vizată de proiect, de o fântână pentru alimentarea privată cu apă. CJUE a concluzionat că aceștia ar putea fi afectați de decizie, deși nu în totalitate: În timp ce protecția apelor subterane ca resursă pentru utilizarea umană îi privește, starea corpurilor de apă de suprafață nu pare să îi afecteze.
În cauza C-197/18 (Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții), CJUE a concluzionat că și Directiva privind nitrații este direct aplicabilă în situația contrucției tronsonului de autostradă/stradă federală care cuprinde trei până la patru benzi pe o distanță de aproximativ 3,7 kilometri. Decizia atacată a autorizat constructorul să deverseze apele pluviale care se scurg de pe suprafața drumului în trei corpuri de apă de suprafață sau în apele subterane. În această privință, decizia conținea o serie de dispoziții în anexe menite să asigure protecția apelor, atât în ceea ce privește evacuarea apelor pluviale în apele de suprafață, cât și infiltrarea acestora în apele subterane. CJUE a statuat că persoanele fizice și juridice afectate, precum reclamanții din acțiunea principală (inclusiv municipalitatea și o asociație de distribuție a apei), ar trebui să poată solicita autorităților naționale competente să modifice un program de acțiune existent sau să adopte măsuri suplimentare sau acțiuni consolidate: "... persoanele fizice și juridice, precum reclamanții din acțiunea principală, ar trebui să fie în măsură să solicite autorităților naționale competente să modifice un program de acțiune existent sau să adopte măsuri suplimentare sau acțiuni consolidate, prevăzute la articolul 5 alineatul (5) din directiva menționată, atât timp cât nivelul nitraților din apele subterane depășește sau ar putea depăși, în lipsa unor astfel de măsuri, 50 mg/l la unul sau mai multe puncte de măsurare în sensul articolului 5 alineatul (6) din directiva menționată".