Controlul judiciar al actelor și omisiunilor în temeiul art. 9 alin. (2) din Convenția de la Aarhus
Articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus stabilește dreptul publicului interesat de a contesta deciziile, actele și omisiunile care fac obiectul obligațiilor de participare a publicului prevăzute la articolul 6.
Cea mai semnificativă diferență între dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 9 alineatul (3) este că, în primul caz, ONG-urile sunt considerate a fi afectate din punct de vedere al interesului (a se vedea mai jos). În cel de-al doilea, statele membre pot stabili criterii suplimentare pentru ca membrii publicului să aibă acces la instanță. O astfel de condiție poate include participarea prealabilă la procedura decizională. În cauza Stichting Varkens in Nood și alții (C-826/18), CJUE a hotărât că, în cadrul articolului 9 alineatul (2), participarea la procedura administrativă nu este o condiție adecvată pentru admisibilitatea procedurilor judiciare inițiate de ONG-uri, chiar dacă această condiție nu se aplică în cazul în care acestor organizații nu le poate fi imputat în mod rezonabil faptul că nu au participat la procedura respectivă. Cu toate acestea, articolul 9 alineatul (3) nu se opune ca admisibilitatea procedurii judiciare la care se referă să fie condiționată de participarea reclamantului la procedura pregătitoare deciziei atacate, cu excepția cazului în care reclamantului nu i se poate reproșa în mod rezonabil, având în vedere circumstanțele cauzei, că nu a intervenit în cadrul acestei proceduri.
În conformitate cu articolul 6 din convenție, dispozițiile privind participarea publicului se aplică deciziilor privind autorizarea activităților sau proiectelor specifice enumerate în anexa I la convenție, precum și altor activități care nu sunt enumerate în anexa I, dar care pot avea un efect semnificativ asupra mediului.
Cerințele care decurg din articolul 9 alineatul (2) din convenție sunt puse în aplicare în mod expres prin Directiva EIM, Directiva privind emisiile industriale și Directiva Seveso III. Cu toate acestea, aceste directive nu acoperă toate deciziile, actele și omisiunile care pot intra în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) din convenție.
CJUE a confirmat că articolul 6 și articolul 9 alineatul (2) din Convenție reglementează, de asemenea, anumite decizii în temeiul Directivei Habitate, chiar și în absența unor dispoziții privind accesul la justiție. Art. 6 alineatul (3) din Directiva Habitate prevede doar că autoritățile trebuie să obțină avizul publicului larg: "Orice plan sau proiect care nu este direct legat sau necesar pentru gestionarea sitului, dar care poate avea un efect semnificativ asupra acestuia, fie individual, fie în combinație cu alte planuri sau proiecte, face obiectul unei evaluări adecvate a implicațiilor sale asupra sitului, având în vedere obiectivele de conservare a sitului. În lumina concluziilor evaluării implicațiilor asupra sitului și sub rezerva dispozițiilor alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul numai după ce s-au asigurat că acesta nu va afecta în mod negativ integritatea sitului în cauză și, dacă este cazul, după ce au obținut avizul publicului larg." În cauza Lesoochranárske zoskupenie II (C-243/15), CJUE a concluzionat că "proiectul de construire a unei incinte pe un sit protejat, în discuție în litigiul principal, nu face parte dintre activitățile enumerate în anexa I la Convenția de la Aarhus, totuși, faptul că autoritățile naționale competente au decis să inițieze o procedură de autorizare pentru acest proiect în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 permite să se deducă că aceste autorități au considerat necesar să evalueze importanța efectelor proiectului asupra mediului, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Aarhus. Este adevărat că această din urmă dispoziție prevede că aplicarea articolului 6 din Convenția de la Aarhus este reglementată de dreptul intern al părții contractante în cauză. Cu toate acestea, această afirmație trebuie înțeleasă ca referindu-se exclusiv la modul în care se realizează participarea publicului prevăzută la articolul 6 și nu pune în discuție dreptul de participare pe care o organizație de mediu precum LZ îl are în temeiul acestui articol."
Controlul jurisdicțional al deciziilor privind proiectele care necesită o evaluare în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind habitatele, intră, prin urmare, sub incidența articolului 9 alineatul (2) ddin Convenția de la Aarhus. Planurile și programele care necesită aceeași evaluare sunt revizuite în temeiul art. 9 alinalineatul (3) din Convenție, deoarece articolul 9 alineatul (2) este rezervat numai deciziilor.
În același timp, CJUE clarifică și faptul că anumite decizii nu intră sub incidența art. 6 alin. 6 din Convenție. De exemplu, în cauza Hellfire Massy Residents Association (C-166/22), CJUE a hotărât că participarea publicului nu este necesară atunci când se acordă o derogare în temeiul articolului 16 din Directiva Habitate. Aceasta pentru simplul motiv că Directiva Habitate nu prevede o astfel de cerință. În consecință, o autorizație care acordă o derogare de la protecția speciilor poate fi contestată la instanța națională în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Convenție.
Cerințele specifice ale art. 11 din Directiva EIM 2011 și ale art. 25 din Directiva privind emisiile industriale se referă la controlul judiciar al deciziilor privind proiectele mari, în special autorizația de utilizare a terenului, autorizația de construcție și autorizația de exploatare. Aceste cerințe sunt cuprinzătoare și copiate aproape cuvânt cu cuvânt din Convenția de la Aarhus și, prin urmare, foarte asemănătoare. De exemplu, art. 11 din Directiva EIA prevede că: "1. Statele membre se asigură că, în conformitate cu sistemul juridic național relevant, membrii publicului în cauză: (a) care au un interes suficient sau, ; (b) care pretind încălcarea unui drept, în cazul în care dreptul procedural administrativ al unui stat membru impune acest lucru ca o condiție prealabilă; au acces la o procedură de recursîn fața unei instanțe judecătorești sau a unui alt organism independent și imparțial instituit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, actelor sau omisiunilor care fac obiectul dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă. 2. Statele membre stabilesc în ce etapă pot fi contestate deciziile, actele sau omisiunile. 3. Statele membre stabilesc ce constituie un interes suficient și o atingere adusă unui drept, în concordanță cu obiectivul de a oferi publicului interesat un acces larg la justiție. În acest scop, interesul oricărei organizații neguvernamentale care îndeplinește cerințele menționate la articolul 1 alineatul (2) este considerat suficient în sensul alineatului (1) litera (a) din prezentul articol. Aceste organizații sunt, de asemenea, considerate ca având drepturi care pot fi afectate în sensul alineatului (1) litera (b) din prezentul articol. 4. Dispozițiile prezentului articol nu exclud posibilitatea unei proceduri preliminare de reexaminare în fața unei autorități administrative și nu aduc atingere cerinței de epuizare a procedurilor de reexaminare administrativă înainte de a recurge la procedurile de reexaminare judiciară, în cazul în care o astfel de cerință există în dreptul intern. Orice astfel de procedură trebuie să fie corectă, echitabilă, oportună și să nu aibă un cost prohibitiv. 5. Pentru a spori eficacitatea dispozițiilor prezentului articol, statele membre se asigură că sunt puse la dispoziția publicului informații practice privind accesul la căile de atac administrative și judiciare."