COMBATTING WASTE CRIME

Obligația de criminalizare privește:

1. deversarea, emisia sau introducerea unei cantități de materiale sau de radiații ionizante în aer, în sol sau în apă, care cauzează sau poate cauza moartea sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune substanțiale calității aerului, calității solului sau calității apei, sau animalelor sau plantelor;


2. colectarea, transportul, valorificarea sau eliminarea deșeurilor, inclusiv supravegherea acestor operațiuni și îngrijirea ulterioară a locurilor de eliminare, inclusiv acțiunile întreprinse în calitate de comerciant sau intermediar (gestionarea deșeurilor), care provoacă sau pot provoca moartea sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune importante calității aerului, calității solului sau calității apei, animalelor sau plantelor;


3. transferul de deșeuri, în cazul în care această activitate intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (35) din Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri și este efectuată într-o cantitate care nu este neglijabilă, fie că este efectuată într-un singur transfer, fie în mai multe transferuri care par a fi legate între ele;


4. funcționarea unei instalații în care se desfășoară o activitate periculoasă sau în care sunt depozitate sau utilizate substanțe sau preparate periculoase și care, în afara instalației, cauzează sau poate cauza moartea sau vătămarea gravă a unei persoane sau daune substanțiale calității aerului, calității solului sau calității apei, animalelor sau plantelor;


5. producția, prelucrarea, manipularea, utilizarea, deținerea, depozitarea, transportul, importul, exportul sau eliminarea materialelor nucleare sau a altor substanțe radioactive periculoase care cauzează sau pot cauza moartea sau vătămarea gravă a oricărei persoane sau daune substanțiale calității aerului, calității solului, calității apei, animalelor sau plantelor;


6. uciderea, distrugerea, deținerea sau capturarea de exemplare din specii de faună sau floră sălbatică protejate, cu excepția cazurilor în care acest comportament se referă la o cantitate neglijabilă de astfel de exemplare și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;


7. comerțul cu specimene din specii de faună sau floră sălbatică protejate sau cu părți sau produse derivate ale acestora, cu excepția cazurilor în care comportamentul vizează o cantitate neglijabilă de astfel de specimene și are un impact neglijabil asupra stării de conservare a speciilor;


8. orice comportament care cauzează deteriorarea semnificativă a unui habitat dintr-un sit protejat; trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu articolul 2 litera (c) din directivă, "habitat dintr-un sit protejat" înseamnă orice habitat al speciilor pentru care o zonă este clasificată ca zonă de protecție specială în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) sau (2) din Directiva 79/409/CEE sau orice habitat natural sau habitat al speciilor pentru care un sit este desemnat ca zonă specială de conservare în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) din Directiva 92/43/CEE;


9. producția, importul, exportul, introducerea pe piață sau utilizarea de substanțe care epuizează stratul de ozon

Cele mai multe dintre aceste infracțiuni împotriva mediului includ condiția de a provoca moartea sau vătămarea gravă a persoanelor sau a mediului. În aceste cazuri, (ne)acțiunea în sine nu este considerată o infracțiune penală. Această enumerare menționată mai sus confirmă faptul că "infracțiunea împotriva mediului" este un concept larg, care cuprinde comportamente foarte diferite, și nu toate sunt incluse Articolul 3. De exemplu, infracțiunile privind siguranța alimentară sau bunăstarea animalelor nu sunt abordate în directivă.

În temeiul articolelor 6 și 7, directiva introduce un sistem de răspundere a persoanelor juridice și solicită statelor membre să stabilească sancțiuni eficiente, proporționale și disuasive. Chestiunea sancțiunilor penale a fost ridicată în urma cauzei C-176/03, Comisia/Consiliul, menționată anterior, în care s-a pus întrebarea dacă competența comunitară în materie de drept penal se limitează doar la definirea infracțiunilor sau se extinde și la dezincriminarea sancțiunilor penale . Problema a fost rezolvată din nou în fața CJUE după ce Comisia a contestat legalitatea adoptării unui instrument al treilea pilon (în loc de primul pilon) privind poluarea cauzată de nave, unde Curtea a împărtășit din nou opinia Comisiei, clarificând în același timp că competența Comunității în domeniul dreptului penal nu se extinde la stabilirea tipului și nivelului sancțiunilor (cauza C-440/05, Comisia/Consiliul, § 70). Ulterior, însă, UE a dobândit competența de a stabili sancțiunile și, prin urmare, revizuirea directivei (a se vedea mai jos) propune, de asemenea, noi dispoziții privind sancțiunile.

Articolul 3 literele (b) și (c) incriminează colectarea, transportul, recuperarea, expedierea și eliminarea deșeurilor care contravin normelor UE. Cu toate acestea, nu se face nicio mențiune cu privire la grupurile infracționale organizate (GCO) sau la corupție. Articolele 5 și 7 prevăd impunerea de "sancțiuni eficace, proporționale și disuasive" - sancțiunile penale se limitează la persoanele fizice. Nu există nicio indicație cu privire la sancțiunile minime sau maxime, lăsând o marjă de apreciere foarte largă statelor membre. Lipsa unui regim uniform de sancțiuni face ca directiva să fie slabă și ineficientă: fiecare stat membru poate interpreta în mod diferit articolul 5, ceea ce duce la existența unor "paradisuri de poluare".

Directiva nu înlătură problema practică potrivit căreia simpla decizie de incriminare nu are nicio influență nici asupra deciziilor procurorilor de a respinge anumite cazuri de infracțiuni împotriva mediului, nici asupra puterii discreționare a judecătorului de a alege sancțiunile aplicabile.