Directiva UE privind infracțiunile împotriva mediului
Introducere
Dreptul penal al mediului a cunoscut o evoluție spectaculoasă în Europa în ultimii 30 de ani, ceea ce a dus la crearea unui domeniu juridic autonom. Procesul de depășire a dependenței administrative a dreptului penal în domeniul protecției mediului prin oferirea unui set de instrumente juridice independente pentru bunurile de mediu și valorile ecologice a avut ca rezultat adoptarea Directivei 2008/99/UE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, după un drum lung și spinos.
Principala dificultate în adoptarea unui astfel de act legislativ a fost dezacordul instituțiilor europene în ceea ce privește temeiul juridic al acestuia. Și anume, în 2003, Consiliul adoptase o decizie-cadru privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, cu intenția de a armoniza legislația statelor membre în domeniu. Susținând că protecția mediului era un obiectiv din primul pilon, Comisia a contestat legalitatea temeiului juridic al acestei decizii-cadru în fața Curții de Justiție. În cauza C-176/03, Comisia/Consiliul, CJUE a confirmat opinia Comisiei și a anulat decizia menționată anterior, subliniind că faptul că Comunitatea nu se bucura de nicio competență directă în domeniul dreptului penal nu o împiedica să ia ea însăși măsuri care se referă la dreptul penal al statelor membre, atunci când aplicarea unor sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive este necesară pentru combaterea infracțiunilor grave împotriva mediului și având în vedere caracterul esențial al protecției mediului ca obiectiv comunitar (punctul 48).
În 2008 a fost adoptată în sfârșit Directiva privind criminalitatea în domeniul mediului, cu scopul de a stabili măsuri de drept penal pentru a proteja mai eficient mediul (articolul 1). În conformitate cu directiva, nouă infracțiuni împotriva mediului sunt considerate infracțiuni penale, atunci când sunt ilegale și sunt comise cu intenție sau cel puțin cu neglijență gravă (articolul 3) sau în cazurile de incitare, complicitate și instigare la comportamentul intenționat menționat la articolul 3 (articolul 4).