Convenția de la Aarhus
În ceea ce privește relevanța sa pentru litigiile de mediu, articolul 47 din Carta UE nu este singura garanție a UE privind accesul la justiție în materie de mediu. În special, UE este parte la Convenția ONU din 1998 privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu (Convenția de la Aarhus).
În plus față de obligația părților de a asigura accesul publicului la informații și participarea publicului la procesul decizional, Convenția de la Aarhus obligă părțile să asigure accesul la justiție în materie de mediu. Convenția face distincție între trei categorii de acte, decizii și omisiuni pentru care părțile la convenție trebuie să asigure accesul la o procedură de recurs. De fapt, aceste trei categorii acoperă toate tipurile de acte și omisiuni referitoare la legislația de mediu.
În primul rând, trebuie asigurat accesul la o procedură de recurs în fața unei instanțe sau a unui organism similar pentru situațiile în care un membru al publicului consideră că cererea sa de informații de mediu a fost ignorată sau tratată în mod eronat [articolul 9 alineatul (1)].
În al doilea rând, membrii publicului interesat trebuie să aibă acces la o procedură de recurs pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omisiuni referitoare la permise și proceduri de autorizare pentru activități specifice (proiecte mari) enumerate în anexa I [articolul 9 alineatul (2)]. Convenția prevede criterii pentru determinarea sferei de aplicare a "publicului interesat".
În al treilea rând, fiecare parte trebuie să asigure accesul publicului la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta orice altă acțiune sau omisiune, a persoanelor private sau a autorităților publice, care contravine dispozițiilor de drept intern privind mediul. În diferite moduri, convenția limitează marja de apreciere a semnatarilor în ceea ce privește definirea domeniului de aplicare al persoanelor care au acces la procedurile de recurs (a se vedea mai jos). În plus, procedurile trebuie să ofere căi de atac adecvate și eficace, inclusiv măsuri asiguratorii, după caz, și să fie corecte, echitabile, rapide și să nu aibă un cost prohibitiv [articolul 9 alineatul (4)]. Comitetul de conformitate cu Convenția de la Aarhus (ACCC) a verificat, de asemenea, conformitatea cu dispozițiile privind accesul la justiție, de exemplu pentru Kazahstan, Turkmenistan, Armenia, Belgia, Danemarca și Lituania.
Pentru a pune în aplicare Convenția de la Aarhus, în anumite cazuri, legislația secundară a UE oferă în mod specific un locus standi pentru a introduce acțiuni în materie de mediu în fața instanțelor naționale, în scopul de a promova obiectivele urmărite de legislație (a se vedea mai jos). În special, cerințele specifice ale art. 11 alin. 11 din Directiva EIM din 2011 (2011/92/UE) și ale art. 25 din Directiva privind emisiile industriale (2010/75/UE) se referă la controlul jurisdicțional al deciziilor privind proiectele mari, în special autorizația de utilizare a terenului, autorizația de construire și autorizația de exploatare. Aceste cerințe sunt copiate în mare parte din Convenția de la Aarhus și, prin urmare, sunt foarte asemănătoare. De exemplu, ambele directive garantează publicului interesat dreptul de a contesta legalitatea materială sau procedurală a actelor și impun ca procedurile să fie corecte, echitabile, oportune și să nu aibă un cost prohibitiv.