Protecția judiciară în dreptul primar al UE (articolul 47 din Carta UE)
Protecția judiciară efectivă a drepturilor persoanelor fizice în temeiul legislației UE este un principiu general care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, astfel cum sunt consacrate la articolele 6 și 13 din CEDO și reafirmate la articolul 47 din Carta UE. Respectul pentru statul de drept este una dintre valorile comune consacrate la articolul 2 din TUE. Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE, care impune statelor membre să prevadă căi de atac suficiente pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, este o manifestare concretă a acestei valori. Articolul 47 din Carta UE trebuie luat în considerare la interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE (a se vedea cauza W.Ż., C-487/19; sau Getin Noble Bank, C-132/20).
Statele membre trebuie să stabilească un sistem de căi de atac și de proceduri pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Statele membre au sarcina de a desemna instanțele sau instituțiile pe care le împuternicesc să controleze validitatea dispozițiilor legale naționale, de a stabili căile de atac și procedurile de contestare a validității acestor dispoziții legale și, în cazul în care o acțiune este întemeiată, de a le anula și de a stabili efectele acestor ordonanțe (a se vedea cauza Minister for Justice and Equality and Commissioner of An Garda Síochána, C-378/17).
Deși statele membre trebuie să asigure o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, în absența unor norme ale Uniunii în materie, dreptul Uniunii nu impune statelor membre să adopte un sistem specific de căi de atac sau norme procedurale care să reglementeze acțiunile de protejare a drepturilor pe care persoanele fizice le au în temeiul dreptului Uniunii, cu condiția ca căile de atac și procedurile disponibile în acest scop să respecte principiile echivalenței și efectivității. În cauza C-583/11 (Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul), CJUE a subliniat că nici TFUE, nici articolul 19 din TUE nu impun crearea altor căi de atac decât cele deja prevăzute de dreptul național pentru a asigura respectarea dreptului UE în fața instanțelor naționale. Situația este diferită numai în cazul în care un sistem juridic național nu prevede nicio cale de atac care să permită, chiar și indirect, asigurarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii. În astfel de cazuri, instanțele naționale trebuie să își rețină competența de a soluționa o acțiune introdusă de o persoană în scopul apărării drepturilor pe care dreptul Uniunii i le garantează.
Prin urmare, normele procedurale detaliate care reglementează acțiunile de protejare a drepturilor unei persoane în temeiul dreptului UE nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează acțiuni interne similare (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul UE (principiul efectivității). Aceste cerințe se bazează, de asemenea, pe principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) din TUE (a se vedea cauza A. K. și alții, C-585/18, C-624/18 și C-625/18).
Cerința de independență a instanțelor, care rezultă din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE, are două aspecte. Primul aspect, care este de natură externă, impune ca instanța în cauză să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă vreunei constrângeri ierarhice sau să fie subordonată vreunei alte instanțe și fără a primi ordine sau instrucțiuni din nicio sursă, fiind astfel protejată împotriva intervențiilor sau presiunilor externe care ar putea afecta independența membrilor săi și ar putea influența deciziile acestora. Al doilea aspect, care este de natură internă, este legat de imparțialitate și urmărește să asigure menținerea unei poziții egale față de părțile implicate în proces și față de interesele acestora în ceea ce privește obiectul procedurii respective. Acest din urmă aspect implică obiectivitate și absența oricărui interes în ceea ce privește rezultatul procedurii, în afară de aplicarea strictă a dreptului (a se vedea cauza RS, C-430/21).
Dreptul la protecție judiciară efectivă în temeiul articolului 47 din Carta UE nu are un caracter de sine stătător și trebuie să fie legat de un drept conferit de dreptul UE sau de o libertate garantată de acesta. Orice persoană se poate prevala de articolul 47 din Carta UE pentru a contesta în fața unei instanțe naționale un act adoptat de un stat membru în punerea în aplicare a dreptului UE care îi aduce atingere. În acest context, statele membre se bucură de un grad semnificativ de libertate pentru a stabili ce constituie o atingere adusă unui drept sau unei libertăți, condițiile de admisibilitate a acțiunilor și organismele în fața cărora pot fi introduse astfel de acțiuni.
În cauza C-73/10 P (Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia), de exemplu, CJUE a susținut că dreptul la o instanță nu este absolut și este supus, de exemplu, normelor care stabilesc termenele în care trebuie introdusă o acțiune. Cu toate acestea, aceste norme nu trebuie să restrângă accesul unui justițiabil în așa fel sau în așa măsură încât să afecteze însăși esența dreptului pe care acesta încearcă să îl exercite. Aceste norme trebuie să urmărească un scop legitim, iar raportul dintre mijloacele utilizate și scopul urmărit trebuie să fie rezonabil și proporțional.