Domeniul de aplicare al directivei
Regulamentul privind refacerea naturii (2024/1991), denumit în general Legea privind refacerea naturii, a fost adoptat în 2024. Este prima lege cuprinzătoare de acest tip la nivel continental. Este un element-cheie al Strategiei UE privind biodiversitatea, care stabilește obiective obligatorii pentru refacerea ecosistemelor degradate, în special a celor cu cel mai mare potențial de captare și stocare a carbonului și de prevenire și reducere a impactului dezastrelor naturale.
Natura Europei se află într-un declin alarmant, mai mult de 80% din habitate fiind în stare precară. Restaurarea zonelor umede, a râurilor, a pădurilor, a pășunilor, a ecosistemelor marine și a speciilor pe care acestea le găzduiesc va contribui la creșterea biodiversității, la asigurarea binelui pe care natura îl face gratuit, cum ar fi curățarea apei și a aerului, polenizarea culturilor și protecția împotriva inundațiilor, la limitarea încălzirii globale la 1,5°C, la consolidarea rezilienței și a autonomiei strategice a Europei, la prevenirea dezastrelor naturale și la reducerea riscurilor pentru securitatea alimentară.
Țările UE trebuie să prezinte Comisiei planuri naționale de restaurare în termen de doi ani de la intrarea în vigoare a regulamentului (deci până la jumătatea anului 2026), arătând modul în care vor realiza obiectivele. De asemenea, acestea vor trebui să monitorizeze și să raporteze progresele înregistrate. Agenția Europeană de Mediu va întocmi rapoarte tehnice periodice privind progresele înregistrate în atingerea obiectivelor. Comisia, la rândul său, va raporta Parlamentului European și Consiliului cu privire la modul de punere în aplicare a Legii privind restaurarea naturii.
Regulamentul conține următoarele obiective specifice:
- obiective bazate pe legislația existentă (pentru zonele umede, păduri, pășuni, râuri și lacuri, câmpuri și tufișuri, habitate stâncoase și dune) - îmbunătățirea și restabilirea habitatelor biodiverse pe scară largă și refacerea populațiilor de specii prin îmbunătățirea și extinderea habitatelor acestora.
- insecte polenizatoare - inversarea declinului populațiilor de polenizatori până în 2030 și realizarea unei tendințe de creștere a populațiilor de polenizatori, cu o metodologie pentru monitorizarea periodică a polenizatorilor.
- ecosistemele forestiere - realizarea unei tendințe de creștere a lemnului, a pădurilor de vârstă neuniformă, a conectivității pădurilor, a abundenței păsărilor forestiere comune și a stocului de carbon organic.
- ecosisteme urbane - nicio pierdere netă de spații urbane verzi și de arbori până în 2030 și o creștere constantă a suprafeței lor totale începând cu 2030.
- ecosisteme agricole - creșterea numărului de fluturi de pășune și de păsări de câmp, a stocului de carbon organic din solurile minerale ale terenurilor cultivate și a proporției de terenuri agricole cu caracteristici peisagistice de mare diversitate; refacerea turbăriilor secate utilizate în scopuri agricole.
- ecosisteme marine - refacerea habitatelor marine, cum ar fi straturile de iarbă de mare sau fundurile sedimentare, care oferă beneficii semnificative, inclusiv pentru atenuarea schimbărilor climatice, și refacerea habitatelor speciilor marine emblematice, cum ar fi delfinii și marsuinii, rechinii și păsările marine.
- conectivitatea râurilor - identificarea și eliminarea barierelor care împiedică conectivitatea apelor de suprafață, astfel încât cel puțin 25 000 km de râuri să fie readuși la starea de curgere liberă până în 2030.
Obligația de a reface natura este stabilită și în contexte juridice tradiționale, și anume în Directiva-cadru privind apa și în Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător.
În primul rând, Directiva-cadru privind apa (2000/60/CE) stabilește obligația de a proteja, îmbunătăți și reface toate corpurile de apă de suprafață și subterane. Aceasta implică o coordonare a dispozițiilor administrative în cadrul districtelor hidrografice pentru stabilirea programelor de măsuri cu obiectivul de a atinge o "stare ecologică favorabilă".