Domeniul de aplicare al recursului
Pe de altă parte, normele naționale privind controlul jurisdicțional nu pot restricționa accesul publicului interesat într-o manieră care limitează motivele de anulare a deciziei atacate la cazurile în care există probabilitatea ca decizia atacată să fi fost diferită fără viciul de procedură, iar situația reclamantului este afectată. Potrivit CJUE, este incompatibil cu obiectivul accesului larg la protecția jurisdicțională să se solicite reclamantului să dovedească faptul că un viciu de procedură are o legătură de cauzalitate cu rezultatul deciziei. A se vedea cauza Land Nordrhein-Westfalen (C-535/18), paragr. 63: "...atunci când un viciu de procedură care viciază decizia de aprobare a unui proiect nu modifică sensul acestei decizii, o cerere de anulare a acestei decizii este admisibilă numai dacă neregularitatea în cauză a privat reclamantul de dreptul său, garantat de articolul 6 din directiva menționată, de a participa la procesul decizional privind mediul".
Condiționarea posibilității de a aduce critici de nelegalitate de afirmarea lor prealabilă în cadrul procedurii administrative este complicată, dar nu exclusă. O astfel de restricție trebuie să fie permisă în cazuri excepționale. Constatările CJUE exclud o limitare generală a domeniului de aplicare al controlului jurisdicțional, dar nu și un mecanism care ar declara anumite obiecții inadmisibile (și, prin urmare, inadecvate pentru o examinare mai atentă), dacă, de exemplu, acestea au fost ridicate fără un temei rațional. A se vedea cauza Comisia împotriva Germaniei (C-137/14), punctele 80-81: "În ceea ce privește argumentul privind eficiența procedurilor administrative, deși este adevărat că invocarea pentru prima data a unui motiv în cadrul unei proceduri judiciare poate, în anumite cazuri, să împiedice buna desfășurare a acestei proceduri, este suficient să se reamintească faptul că obiectivul urmărit prin articolul 11 din Directiva 2011/92 și prin articolul 25 din Directiva 2010/75 nu este numai acela de a asigura justițiabilului un acces cât mai larg la o cale de atac judiciară, ci și acela de a garanta că această cale de atac vizează atât legalitatea de fond, cât și legalitatea procedurală a deciziei atacate în ansamblul său. Cu toate acestea, legiuitorul național poate stabili norme procedurale specifice, precum inadmisibilitatea unui argument prezentat în mod abuziv sau cu rea-credință, care constituie mecanisme adecvate pentru asigurarea eficienței procedurilor judiciare."
Această abordare pare a fi în conformitate cu practica din mai multe state membre. Unele dintre acestea solicită în mod similar reclamanților să precizeze direct în acțiune motivul pentru care nu au invocat motivele ridicate în această etapă și în etapa administrativă. Este posibil să se legifereze o astfel de procedură, deoarece CJUE permite în mod explicit norme procedurale specifice, cum ar fi inadmisibilitatea unui argument care nu a fost invocat cu bună-credință sau în mod abuziv. Dar aceste norme trebuie să fie instituite în așa fel încât să garanteze eficiența procedurii judiciare. Situațiile care pot fi descrise ca abuzuri de drept sunt mai degrabă excepționale în dreptul UE. A se vedea Avizul în cauza North East Pylon Pressure Campaing și Sheehy (C-470/16), par. 116: "Deși, în teorie, este corect ca nici normele de bază privind accesul la justiție să nu fie aplicabile în cazurile de litigii vexatorii, ceea ce s-ar putea extinde și la regula NPE, conducând, în toate scopurile practice, la "neaplicarea" acesteia, astfel de situații sunt cu adevărat excepționale. Pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere, tipul de acțiune din prezenta cauză este foarte departe de a se încadra în această categorie excepțională".
În ceea ce privește intensitatea controlului, controlul jurisdicțional poate fi limitat în esență, dar trebuie instituite instrumente care să asigure deplina eficacitate a dreptului UE. A se vedea cauza East Sussex County Council (C-71/14), paragr. 58: "În această privință, Curtea a statuat că exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu devine imposibilă în practică sau excesiv de dificilă prin simplul fapt că o procedură de control jurisdicțional al deciziilor autorităților administrative nu permite controlul complet al acestor decizii. Cu toate acestea, tot potrivit acestei jurisprudențe, orice procedură națională de control jurisdicțional trebuie totuși să permită instanței sesizate cu o cerere de anulare a unei astfel de decizii să aplice efectiv principiile și normele relevante ale dreptului Uniunii în cadrul controlului legalității deciziei (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Upjohn, C-120/97, EU:C:1999:14, punctele 30, 35 și 36, și HLH Warenvertrieb și Orthica, C-211/03, C-299/03 și C-316/03-C-318/03, EU:C:2005:370, punctele 75-77). Controlul jurisdicțional limitat în ceea ce privește aprecierea anumitor aspecte de fapt este astfel compatibil cu dreptul Uniunii, cu condiția să permită instanței judecătorești sesizate cu o cerere de anulare a unei astfel de decizii să aplice efectiv principiile și normele relevante ale dreptului Uniunii în cadrul controlului legalității deciziei (a se vedea, în acest sens, Hotărârea HLH Warenvertrieb și Orthica, C-211/03, C-299/03 și C-316/03-318/03, EU:C:2005:370, punctul 79)."
Instanțele competente trebuie să aplice normele UE pentru a se asigura că deciziile adoptate de autoritățile naționale respectă cerințele legislației UE și că - pe cât posibil - situația reală este în conformitate cu criteriile stabilite în directiva UE [a se vedea cauza C-723/17 (Craeynest și alții)].
Judecătorul național trebuie, de asemenea, să poată controla validitatea actelor UE și să adreseze CJUE o întrebare preliminară corespunzătoare (articolul 267 din TFUE). Înainte de a ridica o întrebare preliminară cu privire la validitatea unui act al UE, instanța națională ar trebui să analizeze dacă este posibilă o acțiune în temeiul articolului 263 din TFUE împotriva actului respectiv. Aceasta deoarece o persoană fizică sau juridică trebuie să introducă o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 din TFUE pentru a contesta legalitatea unui act al UE atunci când persoana respectivă are, fără îndoială, calitate procesuală activă. A se vedea cauza C-135/16 (Georgsmarienhütte și alții), paragr. 17: "Posibilitatea unei persoane de a invoca, în cadrul unei acțiuni introduse în fața unei instanțe naționale, nulitatea unor dispoziții cuprinse într-un act al Uniunii Europene, care constituie temeiul unei decizii naționale adoptate în ceea ce o privește, presupune fie că a introdus, de asemenea, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, o acțiune în anulare împotriva acestui act al Uniunii în termenele prevăzute, fie că nu a făcut acest lucru, ca urmare a faptului că nu avea un drept neîndoielnic de a introduce o astfel de acțiune". Cu alte cuvinte, atunci când o persoană care urmărește să conteste un act al Uniunii are neîndoielnic calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, această persoană este obligată să utilizeze calea de atac prevăzută de această dispoziție prin introducerea unei acțiuni la Tribunal. De regulă, CJUE nu va da răspunsul cu privire la validitatea unui act al UE în cadrul unei proceduri de trimitere preliminară în cazul în care acțiunea în temeiul articolului 263 TFUE nu a fost (dar putea fi) introdusă mai întâi.
Trebuie reținut că, în cazul în care o instanță națională consideră că unul sau mai multe argumente de nelegalitate a unui act al Uniunii, invocate de părți sau, după caz, ridicate din oficiu, sunt întemeiate, aceasta are obligația de a suspenda procedura și de a sesiza CJUE. Prin urmare, obligația instanței naționale de a formula o întrebare cu privire la validitatea actului UE nu este limitată la instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție. În această privință, insistența CJUE ca instanțele naționale să aibă capacitatea de a ridica întrebări preliminare vizează mai degrabă monitorizarea instanțelor naționale inferioare decât facilitarea dialogului judiciar.