Costuri și limite temporale
Practica arată că există multe probleme în ceea ce privește dispozițiile art. 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus, care prevede că procedurile de recurs ar trebui, printre altele, să permită luarea de măsuri adecvate și eficace, inclusiv măsuri obligatorii din punct de vedere juridic, dacă este cazul, și ar trebui să fie corecte, echitabile, rapide și necostisitoare. Aceste cerințe sunt cuprinse în diferitele directive ale UE, în special în art. 11 [fostul art. 10 litera (a)] din Directiva EIM, dar nu și în marea majoritate a legislației UE în domeniul mediului, chiar dacă acestea ar trebui să se aplice tuturor procedurilor judiciare privind aspectele de mediu bazate pe Convenția de la Aarhus.
Cu toate acestea, spre deosebire de art. 9(2) sau art. 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, art. 9 alineatul (4) nu poate fi aplicat direct în dreptul UE, în ciuda cerinței mai largi a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, care consacră dreptul la o cale de atac efectivă. Instanțele naționale sunt pur și simplu obligate să interpreteze dreptul național astfel încât să obțină, în măsura posibilului, un rezultat care să fie compatibil cu obiectivul urmărit de aceste norme. A se vedea cauza Klohn (C-167/17), paragraful 29: "În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 10a al cincilea paragraf din Directiva 85/337, astfel cum a fost modificată, prevede pur și simplu că procedurile judiciare în cauză "trebuie să fie corecte, echitabile, rapide și să nu aibă un cost prohibitiv". Având în vedere caracterul general al termenilor utilizați, este greu de imaginat cum se poate considera că aceste dispoziții impun statelor membre obligații suficient de precise pentru a se renunța la măsurile naționale de transpunere."
Aceasta înseamnă că reprezentanții publicului interesat pot invoca efectul direct al dreptului UE pentru a obține accesul la justiție, dar nu poate să le fie garantat că procedurile nu sunt disproporționat de costisitoare sau prea lungi.
În consecință, atunci când CJUE interpretează ce se înțelege exact prin costurile excesive ale procedurilor judiciare în cauze precum C-260/11 (Edwards și Pallikaropoulos) și C-427/07 (Comisia împotriva Irlandei) sau C-530/11 (Comisia împotriva Regatului Unit), impactul concluziilor sale este limitat. Acest lucru este de o importanță crucială pentru litigiile privind amenajarea teritoriului și construcțiile, deoarece acestea prezintă adesea riscuri financiare ridicate pe care legiuitorul național (sau instanța) este tentat să le delege publicului interesat.
A se vedea cauza Edwards și Pallikaropoulos (C-260/11), paragraful 33: "...cerința ca costul să nu fie "prohibitiv" ține, în materie de mediu, de respectarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și de principiul efectivității, în conformitate cu care normele procedurale detaliate care reglementează acțiunile de apărare a drepturilor unei persoane în temeiul dreptului Uniunii Europene nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii Europene...".
Regulile care decurg din prima hotărâre menționată mai sus (Edwards) pot fi rezumate după cum urmează 1) în ceea ce privește mijloacele apte să atingă obiectivul unei protecții jurisdicționale efective în domeniul dreptului mediului, fără cheltuieli de judecată disproporționate, trebuie luate în considerare toate dispozițiile relevante din dreptul național și, în special, sistemul național de asistență judiciară; 2) instanța națională trebuie să țină seama, de asemenea, de interesul persoanei care urmărește să își apere drepturile și de interesul general de protecție a mediului. Cerința inexistenței unor cheltuieli de judecată disproporționate nu poate fi apreciată în mod diferit de către instanța națională în funcție de etapa procesuală în care judecă : în primă instanță, în apel sau în recurs. A doua hotărâre (Comisia/Irlanda) subliniază faptul că trebuie luate în considerare toate costurile aferente procedurii și că simpla posibilitate a instanțelor de a renunța la impunerea de taxe (practică administrativă) nu este compatibilă cu cerințele Directivei EIM. A treia hotărâre (Comisia/Regatul Unit) arată apoi că cerința ca costurile procedurii să nu fie disproporționate se aplică și în cazul acordării măsurilor provizorii (și astfel, de exemplu, în cazul luării unor măsuri cu efect suspensiv).
CJUE recunoaște, în general, că este posibil să se stabilească un termen rezonabil pentru introducerea unei acțiuni în materie de mediu - atât timp cât un astfel de termen nu împiedică accesul larg al publicului la protecția judiciară. În ceea ce privește instituirea unui termen-limită pentru controlul jurisdicțional, un astfel de mecanism nu este, în principiu, permis dacă este de natură să împiedice în mod fundamental punerea în aplicare a dreptului UE în mod efectiv sau să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul UE. A se vedea cauza Barth (C-542/08), paragraful 28: "În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a declarat că este compatibil cu dreptul Uniunii să se prevadă termene rezonabile de introducere a acțiunii în interesul securității juridice care protejează atât persoana fizică, cât și autoritățile în cauză. Astfel de termene nu sunt de natură să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. În această privință, un termen național de prescripție de trei ani pare a fi rezonabil." Sau cauza Pohl (C-429/12), paragraful 29: "În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a arătat că este compatibil cu dreptul Uniunii să se prevadă termene rezonabile de introducere a acțiunii în interesul securității juridice, în măsura în care astfel de termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii."
CJUE concluzionează astfel că instituirea unui termen nu poate împiedica remedierea unei situații în care nu a fost efectuată o evaluare a impactului asupra mediului. Într-un astfel de caz, acesta nu va fi aplicat de instanțele naționale (și, dacă este cazul, actul atacat va fi anulat, cu excepția cazului în care prevalează motivele care justifică menținerea temporară a acestuia în vigoare). Această marjă de apreciere a statelor membre se aplică, de asemenea, de exemplu, la stabilirea începutului termenului de prescripție (a se vedea cauzele Q-Beef și Bosschaert, C-89/10 și C-96/10).
În același timp, instituirea unui termen de prescripție nu poate împiedica în totalitate remedierea încălcării cerințelor de mediu ale UE. A se vedea cauza Stadt Wiener Neustadt (C-348/15), paragr. 42-44: "...dreptul Uniunii, care nu prevede nicio normă privind termenele de introducere a acțiunii împotriva autorizațiilor eliberate cu încălcarea obligației de evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/377, nu se opune, în principiu și sub rezerva respectării principiului echivalenței, ca statul membru în cauză să stabilească un termen de introducere a acțiunii de trei ani, precum cel prevăzut la articolul 3 alineatul (6) din UVP-G 2000, la care face trimitere articolul 46 punctul 20 alineatul (4) din UVP-G 2000. Cu toate acestea, o dispoziție națională potrivit căreia proiectele pentru care autorizația nu mai poate fi contestată în fața instanțelor, din cauza expirării termenului de introducere a acțiunii prevăzut de legislația națională, sunt considerate în mod pur și simplu ca fiind legal autorizate în ceea ce privește obligația de evaluare a efectelor lor asupra mediului, a cărei verificare revine instanței de trimitere, nu este compatibilă cu directiva menționată. Astfel cum a arătat, în esență, avocata generală la punctele 42-44 din concluzii, Directiva 85/337 se opune deja, ca atare, unei dispoziții de această natură, fie și numai pentru că această dispoziție are ca efect juridic exonerarea autorităților competente de obligația de a lua în considerare faptul că un proiect în sensul acestei directive a fost realizat fără ca efectele sale asupra mediului să fi fost evaluate și de a se asigura că o astfel de evaluare este efectuată, atunci când lucrările sau intervențiile fizice legate de acest proiect necesită o autorizare ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2011, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, C-275/09, EU:C:2011:154, punctul 37)."