Domeniul de aplicare al recursului
Reflecțiile privind accesul la justiție în absența unor dispoziții specifice ale dreptului UE ne conduc la întrebarea crucială privind actele care pot fi aduse în fața instanțelor naționale. Temeiul calității procesuale variază în funcție de obiectul deciziei, al actului sau al omisiunii care se dorește a fi contestată. Este posibil să se facă distincția între deciziile, actele și omisiunile privind: a) cererile de informații de mediu și dreptul de a primi informații, b) activitățile specifice care fac obiectul cerințelor de participare a publicului, c) cererile de întreprindere a acțiunilor în temeiul normelor privind răspunderea pentru mediul înconjurător, d) alte aspecte, cum ar fi legislația națională de punere în aplicare, actele generale de reglementare, planurile și programele și derogările. Pentru ultima categorie, calitatea procesuală depinde de principiile generale care reglementează calitatea procesuală, astfel cum sunt interpretate de CJUE.
Actele contestate nu trebuie să se adreseze în mod obligatoriu publicului interesat. De exemplu, în cauza C-873/19 (Deutsche Umwelthilfe), CJUE a concluzionat că un ONG de mediu trebuie să poată contesta în fața unei instanțe naționale o decizie administrativă de acordare sau de modificare a unei omologări auto care poate fi contrară normelor UE privind autovehiculele referitoare la emisii. Acest lucru sugerează că ONG-urile de mediu ar putea fi în măsură să conteste diverse decizii sau acte referitoare la cerințele tehnice privind construcțiile și materialele de construcție. Unele dintre aceste cerințe au fost adoptate pentru a armoniza piețele comune, dar ele servesc și la combaterea și adaptarea la schimbările climatice în cadrul politicii de mediu a UE.
Numeroase acte legislative ale UE în domeniul mediului impun adoptarea de planuri și programe pentru atingerea obiectivelor de mediu preconizate. Aceste documente pot servi ca mijloc de gestionare a intervențiilor în timp (de exemplu, planurile de gestionare a bazinelor hidrografice) sau de stabilire a acțiunilor de răspuns la probleme specifice (de exemplu, planurile privind calitatea aerului pentru reducerea nivelurilor excesive de poluare a aerului). Pe lângă faptul că impune adoptarea anumitor tipuri de planuri și programe, legislația UE în domeniul mediului stabilește, de asemenea, cerințe pentru evaluarea de mediu a planurilor și programelor (de exemplu, planurile de utilizare a terenurilor), care pot avea un impact semnificativ asupra mediului. Cu toate acestea, Directiva SEA (2001/42/CE) nu conține dispoziții comparabile, de exemplu, cu articolul 11 din Directiva EIA.
Cu toate acestea, este clar că și planurile și programele impuse de legislația UE sau de legislația națională (cum ar fi planurile de amenajare a teritoriului) ar trebui să facă obiectul controlului judiciar, deoarece acestea intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (3) din Convenția Aarhus, la fel ca alte planuri și programe legate de mediu.
A se vedea cazurile ACCC Belgia, ACCC/C/2005/11, și Bulgaria, ACCC/C/2011/58. În acest din urmă caz, Comitetul a comentat în mod explicit caracterul revizuibil al concluziilor SEA: "În alte cazuri, procedura SEA face parte din procesul de elaborare a unui plan referitor la mediu în conformitate cu articolul 7 din Convenție. Posibilitatea membrilor publicului de a contesta decizia SEA ar trebui atunci să fie asigurată în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Convenție." De asemenea, a se vedea hotărârile CJUE în cauzele Terre Wallonne și Inter-Environnement Wallonie (C-105/09 și C-110/09); și Inter-Environnement Wallonie și Terre wallonne (C-41/11): "...instanțele sesizate în acest sens trebuie să adopte, pe baza dreptului lor național, măsuri de suspendare sau de anulare a "planului" sau a "programului" adoptat cu încălcarea obligației de a efectua o evaluare de mediu...". În cazul în care documentele de amenajare a teritoriului pun în aplicare cerințele legislației UE, accesul la justiție se poate baza, eventual, pe efectul direct al directivelor UE.
Mai multe directive UE care prevăd în mod expres accesul la justiție conțin dispoziții relevante pentru domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional. Cu toate acestea, majoritatea legislației secundare în domeniul mediului nu conține astfel de dispoziții, iar pentru a înțelege domeniul de aplicare corespunzător, este necesar să se facă trimitere la jurisprudența CJUE. CJUE a indicat în mod repetat că publicul interesat poate, în principiu, să conteste orice viciu al deciziei contestate.
A se vedea cauza Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein-Westfalen (C-115/09), paragr. 37, privind Directiva EIA: "Articolul 10a primul paragraf din Directiva 85/337 prevede că deciziile, actele sau omisiunile menționate la acest articol trebuie să poată fi atacate în fața unei instanțe prin intermediul unei căi de atac "pentru a contesta legalitatea [lor] de fond sau de procedură", fără a limita în niciun fel motivele care ar putea fi invocate în susținerea unei astfel de acțiuni." Și cauza Gemeinde Altrip și alții (C-72/12), paragr. 48: "În plus, având în vedere că unul dintre obiectivele acestei directive este, în special, instituirea unor garanții procedurale care să asigure o mai bună informare și o mai bună participare a publicului la evaluările impactului asupra mediului ale proiectelor publice și private susceptibile de a avea un efect semnificativ asupra mediului, este deosebit de important să se verifice dacă normele procedurale care reglementează acest domeniu au fost respectate. Prin urmare, în principiu, în conformitate cu obiectivul de a oferi publicului interesat un acces larg la justiție, acest public trebuie să poată invoca orice viciu de procedură în susținerea unei acțiuni prin care contestă legalitatea deciziilor care fac obiectul directivei menționate."
Aspectele care pot fi contestate includ chiar și criterii tehnice, care sunt importante pentru măsurile de planificare sau construcție. De exemplu, în cauza C-723/17 (Craeynest și alții), CJUE a hotărât că persoanele fizice trebuie să poată contesta sistemul de monitorizare a poluării aerului din orașele lor, deoarece dreptul UE stabilește norme detaliate privind utilizarea și amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurarea calității aerului în zonele și aglomerările de pe teritoriul fiecărui stat membru. Obligația de a stabili punctele de prelevare astfel încât acestea să furnizeze informații cu privire la cele mai poluate locuri și obligația de a stabili cel puțin un număr minim de puncte de prelevare sunt clare, precise și necondiționate. În acest sens, valorile medii dintr-o întreagă zonă sau dintr-un întreg oraș sunt insuficiente, deoarece pot subestima expunerea la aerul poluat.
Jurisprudența CJUE permite ca motivele de anulare a unui act ilegal să se limiteze la cazurile de încălcare a dreptului subiectiv al solicitantului - o persoană fizică [persoană fizică sau juridică, dar nu și un ONG de mediu în temeiul art. 9 alineatul (2), care sunt considerate a avea un interes suficient]. A se vedea Cauza Comisia/Germania (C-137/14), par. 32: "În aceste condiții și în ceea ce privește prezenta plângere, trebuie subliniat că, dacă statul membru în cauză poate, în temeiul dispozițiilor menționate anterior ale Directivelor 2011/92 și 2010/75, să supună admisibilitatea acțiunilor introduse de particulari împotriva deciziilor, actelor sau omisiunilor care intră în domeniul de aplicare al acestora unor condiții precum cerința încălcării unui drept individual, acest stat membru este, de asemenea, autorizat să prevadă că anularea unei decizii administrative de către instanța competentă necesită încălcarea unui drept individual al reclamantului."